"Think Singapore and what probably pops to mind is a rigidly controlled, over-sanitized, hyper-efficient -- and dull -- technopolis." [Wired]



Hmm, nu prea cred. Desi articolul din Wired este interesant, iar paragraful introductiv o drege dup-aia (Time for an update. These days, Singapore is an artistic and creative hub, especially when it comes to the digital arts.) totusi, cand spun Singapore ma gandesc la cu totul altceva: poate la o admosfera de Craciun cu colinde si zapada artificiala, la cum am cumparat ultimul album Radiohead si tipa aia frumoasa de la HMV mi-a intins si un tricou cu logo-ul formatiei si mi-a topit inima de parca l-ar fi dat jos atunci de pe ea. Imi mai amintesc cum ma plimbam pe Orchard asultind David Bowie cantand cu doi ani inainte ca eu sa ma fi nascut si valurile de depresie ale lui Roger Waters si ma simteam drogat de toate luminile alea si de tipetele lui Bjork si toata inghesuiala si toti copiii aia scosi din manga si omnibuzele dupa model londonez si Bang and Olufsen si Stussy si toate numele din primele 30 de pagini de Vogue, mai multe magazine Cartier decit McDonald's, oameni ciudati pe care nu aveam background ca sa ii pot cataloga, scari rulante in spirala si markerele profi in tonuri de siena pe care mi le-am dorit toata copilaria, afara cald, intri inauntru frig, apoi din nou cald si din nou frig. Fructele aruncate in blender - arati pe care le vrei si fata cu masca de chirurg le pune in mixer, arunca un pumn de gheatza peste ele si iti da paharul infashurat intr-un shervet ca sa nu iti curga in palma condensul, zimbeshte obosita, David Bowie imi plinge in urechi, zimbesc si eu. Five years! Supermarketurile plin de copii, nu sunt copii dar asa arata tinerii care cumpara blue jeans atit de evazati incit nu ar putea fi purtati in Europa, cumpara accesorii care nici nu stiu la ce folosesc - vorbind la nesfirsit la telefoanele lor minuscule, argintii, pare ca toti au un ghid la distanta care le spune ce sa faca, ce sa cumpere si in ce directie sa o apuce, nu lasa jos telefoanele decit rar. Fete fara varsta de la 12 la 22 la 32, dracu stie cit pot avea, vorba unui prieten chinez care ne zice razand de noi, caucazienii sa apreciem virsta fetelor si dup-aia sa ma adaugam inca zece ani si poate-poate ne apropiem de virsta reala. Deasupra bulverdului Orchard o impletitura de becuri care sclipesc ca flashurile, ingerasi lipiti pe fatzadele magazinelor, brazi uriasi, in magazine lustruite care miros a milionari americani cinta colinde, in altele pianisti delecteaza lumea cu concerte de smooth jazz, turnuri de 70 de etaje, piatzete pline de adolscenti trintiti pe jos, sculpturi semnate de nume din manualul de istoria artei la tot pasul, biblioteci si librarii in care stai pe jos si citesti daca nu vrei sa cumperi revista, la dolce vita. Cafelele luuungi urmate de alte cafele luungi toropiti de soare (Camil si cu mine) in cafenelele de pe Boat Quaye. Ricsha "drivers" care dormeau noaptea in ricshele lor. Taximetristul care si-a tras singur o palma napraznica pentru ca a ratat iesirea de pe autostrada, fetele dintr-o agentie de publicitate care barfeau in hokien si se hlizeau si nu intelegeam absolut nimic si era un fel de muzica de care mi-e tare-tare dor.